Moscows Don’t Believe in Tears

Moscows Don’t Believe in Tears

Moscows don’t believe in tears
nor does Washington in laughter
but nobody is laugh-crying
like we do, forever after

Moscova nu crede-n lacrimi

Moscova nu crede-n lacrimi,
şi nici Washingtonu-n rîs:
nimeni n-are rîsu-plînsu
ca al nostru predispus


Review: 'Nano Domini'

Coquille Nadeau (Université d’Abidjan), “Nano Domini, by Aymara Múñoz Debará Ricardo,” in The Bi-Annual Cosmopolitan Journal of Incremental Analysis

“Where is Chewpiter?” is the baffling question that the amazing, intriguing, and very young Argentine author posits at the beginning of her study subtitled “Elements of Natural Theology,” a tome centered on the history of the search for the smallest extant physical particle (Alfaguara, 2017; 411 pages). “Chewpiter lies at the confluence of littleness with nothingness,” Aymara Múñoz Debará Ricardo wastes no time in answering, following her principle, “what’s small is all” (page 3). Not the top-dog God, but the littlest, the runt of the litter, the particle that is a God to itself and to all else, “the God that chews the bits of faith and knowledge, making them, sometimes, intestinally vibrate in the cadence of the music of the spheres” (p. 4) – this is the central object of Aymara Múñoz Debará Ricardo’s study.

The ever-smaller particles seem to point down the royal way towards Chewpiter and its gradual transcendence into littleness. In its infancy, mankind showed a good deal of fear of the macro units (mothers, fathers, mammoths, mountains, epidemics, deserts, the everlasting) and used to concoct and churn out god after god with the undeclared aim of making the devils hide in details – fruitlessly so, we might add, like in a game of pre-arranged hide-and-seek. Nature found itself walled in, flattened somewhere between men and ever larger gods. But the moment came when men evolved, they started setting their trust in their science and, in a change of syndrome, began fearing the littleness. So much so that, contrary to all traditional takes on the Flood, the quantum interpretation shows that God, furious on His own creation, caused the entire world to be swallowed “by the Maelstrom that runs towards the lesser infinite,” leaving only Noah’s Ark to be the space of exception, a “white hole,” as Stromboli dares to define it (p. 166). However, historically speaking, every such assertion is a topsyturvyish-backarsewards proposition, since every instance of progress is a nothing but a carnival, just like Dirac never said it, partially quoting Pascal, “Men of science today run the great risk of becoming everybody’s cup of tea” (p. 274).

The quantum musicians of these silences — de Broglie, Schrödinger, and myself — hold fast to their opinion that electrons should not be described as tiny planets orbiting the atomic nucleus, but rather as waves wobbling around the nucleus, just like sound waves would in the tubes of an organ. Without entirely cutting off the umbilical cord from Max Born, Aymara Múñoz Debará Ricardo considers that this music is silent because its electronic waves are not real, as a mouse would be to a cat, or a turtle to itself, but probabilistic (although Einstein, quoted repeatedly and hatefully, wrote to Born in 1926 that he had a hard time believing that God plays dice with nature), so, in his opinion “Chewpiter is the conductor of a discernible symphony” (p. 287). Feynman loudly declared that he did not understand quantum physics (“Nobody else does, either,” he chuckled), thus bringing the foggy-haughty Chewpiter image plumb down into the middle of the ranks of ravenously hoggish students. “Classical or quantum,” following, in kids’ games, to a tee the functionality of the binomial distribution along the lines of “orange or lemon,” found a permanent home in the games of Balinese children, where Schrödinger had sent his cat to vacation in the 1920s.

The examples abound, and Aymara Múñoz Debará Ricardo does not shy away from overwhelming her readers who happen to be faint-of-heart. But for those with a full heart or with a vacant but willing one, the Lindblad equations are apt to bring lovers together to a measure that is less than 10 to the power of -27, a source of lustful analogies between eros and agape, on its way to the Planck length (1.6 x 10 to the power of -10, and that in Sèvres metres), when “quantum gravity turns him into her, and the other way around” (p. 225).

Thus, Chewpiter is the name of the God hiding – under the name of deus absconditus, giddy god, spukhafte Fernwirkung or dieu caché – among a cornucopia of littleness; and He grows as they diminish, as the pataphysical school of thought avers (Dionysus the Areopagite, Mozart, Lewis Carroll and Gilles Deleuze), who synthesize the rational and axiomatic operations in the fundamental formula, “Grow, little weed, grow!”

The search for the tiniest element of nature is as old as mankind itself, made “with the snare of reason and the shotgun of the eye,” as writes Aymara Múñoz Debará Ricardo (p. 27). To begin with, it was the ant that was considered to be the smallest, followed by the grain of sand, and then, in order, the atom (etymologically indivisible), the electrons-protons-neutrons, the fermions, the leptons, the bosons (“The photon is a boson, too” is the favored lullaby physicists put their children to bed with) and, finally, the quarks (and, briefly, inside them, the quacks) a number of hypothetical particles, but also the singularities residing in the middle of the black holes and, indeed, the strings (with the caveat that these last units may be accepted only if they could exist in the space-time froth called space, “since science has not yet grown fangs for time” (p. 312)). The search for Chewpiter has taken various forms, from the vials and jars in a regular lab, to the most extreme attempts, such as apophatic polishing of the Mediterranean space known to cut deeper than the bone, the flight of the Simurgh in Persia, and the rational suicide in Dostoevsky’s Russia.

“All of the above” (p. 376) found their place and preponderance each time the finite, clashing with the infinite, was getting flabby in the process. The days when nature was considered objective and repetitive, thus predictable, came to an abrupt halt at the other end of the microscope, although the Galilean-Newtonian image was more than once abducted from a past to which it belonged factually and raptually. Today — when “quanta are the mantra,” and “the gray matter loses battle after battle in its confrontation with the black matter” (p. 197), when the classical physicists who are turning over in their graves have become as common as sparrows, thus creating a significant source of intellectual energy — blazing a trail towards Chewpiter is as hard as if filled with lard. Aymara Múñoz Debará Ricardo winds up her tome with a promising and trans-scientific definition: “The smallest particle is time” (p. 401). Above and beyond that there’s only Chewpiter.

Last but not least, here is a bibliographical list of volumes that compliment organically Aymara Múñoz Debará Ricardo’s study: Miners of the Impossible: The Extraction of the Square Root out of the Mostly Irrational Numbers, Angela van den Zaart’s unfinished opus; Sick and Tired with Crass Numbers, by Coquille Nadeau & Joomboona Diraq; Meanwhile, Back at the Ranch, Riding a Horse Called Possible, by Arkadi Nemurikoff; Electronic Revolutions in the Pre-Quantum Era – Archaeology without Borders, by Group 11π (a translation from the Czech); The Abyss Today: The Invasion of Possible Outcomes in the Once Certain Habitats, by Girolamo Tentenvesi; Electhrobbing, by Ron Schmuck; and Quantum Republics and Quantic Tyrannies, edited by Geo Fanfan.

Nano Domini, de Aymara Múñoz Debará Ricardo

„Unde este Ciupiter?”, întreabă tînăra şi formidabila autoare argentiniancă la începutul studiului său, subintitulat „Elemente de teologie naturală”, şi centrat pe istoria căutării celei mai mici particule fizice (Alfaguara, 2017; 411 pagini). „Ciupiter se află la confluenţa micului cu nimicul”, răspunde Aymara Múñoz Debará Ricardo de îndată (p. 3). Nu cel mai mare zeu, aşadar, ci cel mai mic, particula care-şi este zeu sieşi şi tuturor, „zeul care ciupeşte coardele credinţei şi ale cunoaşterii, făcîndu-le, uneori, să vibreze în ritmul muzicii sferelor” (p. 4) — acesta este obiectul central al studiului Aymarei Múñoz Debará Ricardo. Particulele din ce în ce mai mici par a arăta calea regală către Ciupiter şi către transcendenţa lui întru mic. La începutul lor copilăresc, oamenilor le era frică de cele mari (mame, taţi, mamuţi, munţi, epidemii, deşerturi, infinituri) pe vremea cînd făceau zei cu nemiluita ca să-i pună pe demoni să se ascundă în detalii — futilmente însă, ca la o faţea’scunselea pre-aranjată. Natura era turtită undeva între oameni şi zeii din ce în ce mai mari. Dar oamenii au evoluat, au început să creadă în ştiinţă şi, schimbîndu-li-se sindromul, acum li se face frică de ce-i prea mic. Pînă într-atît, încît, contrară tuturor interpretărilor tradiţionale ale potopului din Cartea Facerii, cea cuantică arată că zeul, furios pe propria-i creaţie, a făcut ca toată lumea să fie sorbită „de Maelström-ul ducînd către infinitul mic”, lăsînd doar arca lui Noe să rămînă un spaţiu de excepţie, sau o „gaură albă”, cum o numeşte von Stromboli (p. 166). Toate stau cu fundu-n sus, istoriceşte vorbind, întrucît orice progres e un carnaval, cum n-a spus-o Dirac citîndu-l parţial pe Pascal. „Oamenii de ştiinţă sînt în pericol de a deveni simpatici” (p. 274).

Muzicienii cuantici ai acestor tăceri — de Broglie, Schrödinger, eu —, susţin că electronii sînt descriptibili nu ca mici planete orbitînd în jurul nucleului atomic, ci mai degrabă ca unde unduind în jurul nucleului, precum undele sonore în tubul unei orgi. Nedesprinzîndu-se de Max Born, Aimara Múñoz Debará Ricardo consideră că muzica aceasta e tăcută pentru că undele electronice nu sînt reale, cum e şoarecele pentru pisică, ori ţestoasa pentru sine, ci probabilistice (chit că Einstein, citat repetat şi duşmănos, îi scria lui Born in 1926 că nu crede că Zeul joacă zaruri cu natura, „deci că Ciupiter e dirijorul unei simfonii audibile” (p. 287)). Feynman declara public că nu înţelege cuantica („nimeni n-o”, spunea el), readucînd imaginea ceţos-imperioasă a lui Ciupiter în mijlocul studenţimii nesătule. „Clasic sau cuantic”, identică funcţional binomului „portocală sau lămîine”, a intrat în jocurile copiilor balinezi, unde Schrödinger îşi trimisese pisica în vacanţă în anii 20. Exemplele abundă, şi Aimara Múñoz Debará Ricardo nu se sfieşte să-şi covîrşească cu ele cititorul mai slab de inimă. Dar pentru cei cu inima plină sau vacantă dar doritoare, ecuaţiile Lindblad pot să-i apropie pe îndrăgostiţi pînă la o măsură mai mică decît 10 la puterea -27, o sursă de analogii pofticioase între eros şi agape, în drum spre lungimea Planck (1,6 x 10 la puterea -35, şi asta în metri de Sèvres), unde „gravitatea cuantică îl preface pe ea în el şi vice-versa” (p. 255).

Ciupiter este numele zeului care se ascunde—sub numele de deus absconditus, giddy god, spukhafte Fernwirkung sau dieu caché—în cele mici; pe măsură ce se micşorează, el creşte, după cum susţine, cu argumente diverse, şcoala patafizică (Dionisie Areopagitul, Mozart, Lewis Carroll şi Gilles Deleuze), care sintetizează operaţiunile raţiunii şi ale credinţei în formula fundamentală „Eu sînt mic, tu fă-mă mare”. Căutarea celui mai mic element al naturii e o vînătoare veche şi constantă, făcută „cu laţurile raţiunii şi revolverul ochiului”, scrie Aymara Múñoz Debará Ricardo (p. 27). Mai întîi, cea mai mică a fost considerată furnica, apoi firul de nisip şi, în ordine, atomul (etimologic indivizibil), electronii-protonii-neutronii, fermionii, leptonii, bosonii („şi fotonu-i un boson”, cum li se cîntă copiilor fizicienilor la culcare); în fine, cuarcii (şi-n ei, pentru moment, cancii), o seamă de particule ipotetice, dar şi singularităţile din mijlocul găurilor negre şi firicelaţurile (strings; dar aceastea doar dacă vor fi existînd în spuma de spaţiu-timp numită spaţiu, „întrucît ştiinţa nu are dinţi pentru timp” (p. 312)). Căutarea lui Ciupiter a luat multe forme, de la cele ale ştiinţei aşezate în laboratoare şi borcane, pînă la cele extreme, cum sînt polizarea apofatică pînă dincolo de os, în spaţiul mediteraneean, zborul Simurgului în Persia şi sinuciderea raţională în Rusia lui Dostoievski. „Acestea din urmă” (p. 376) aveau loc şi preponderenţă de fiecare dată cînd finitul se izbea de infinit, astfel muindu-se.

Epoca în care natura era considerată obiectivă, repetitivă şi, deci, predictibilă, s-a încheiat la celălalt capăt al microscopului, deşi imaginea galileo-newtoniană a fost nu o dată furată din trecutul căreia îi aparţinea de fapt şi de rapt. Azi, cînd „quanta-i mantra” şi „materia cenuşie pierde bătălie după bătălie cu materia neagră” (p. 197), cînd fizicienii clasici ce se întorc în mormînt sînt din ce în ce mai numeroşi, creînd astfel o sursă semnificativă de energie intelectuală, deschiderea drumurilor către Ciupiter este pe cît de voioasă, pe atît de anevoioasă. Aymara Múñoz Debará Ricardo îşi încheie opul cu o definiţie promiţătoare şi trans-ştiinţifică: „cea mai mică particulă e timpul” (p. 401). Dincolo de el este Ciupiter.

Pentru a încheia, iată o scurtă listă bibliografică a lucrărilor care complementează fructuos studiul Aymarei Múñoz Debará Ricardo: Mineri ai imposibilului: extragerea radicalelor din numerele iraţionale, opera neterminată a Angelei van den Zaart; În bivuac pe vîrful posibilului, de Arkadi Nemurikoff, Dezamăgită de numerele crase, de Coquille Nadeau & Joomboona Diraq; Rotaţii electronice în epoca precuantică. O arheologie fără limite, de Colectiv 11π (traducere din cehă); Hăul, azi: invazia posibiliilor în habitaturile altădată sigure, de Girolamo Tentenevesi; Electhrobbing, de Ron Schmuck; şi Republici şi tiranii cuantice, coordonat de Geo Fanfan.

[Coquille Nadeau, Université d’Abidjan]

Review: 'The Psychic Asylum in the Age of Globalization. The Fourth Brain'

Cara Fatimeh Simigù (Università delle Aque, Pisa), “The Psychic Asylum in the Age of Globalization. The Fourth Brain, by Jeanne-Framboise Eturdimenti (Carcassonne: Editions du deuil, 2017; 724 pp.),” in The Bi-Annual Cosmopolitan Journal of Incremental Analysis (forthcoming)

(Translated from Romanian by Cristian Săileanu)

Well known to our public due to her by now famous mass hypnotherapy sessions held during the last decade in the Klumpy and Tonton areas, and through the publication of the volume The Long Shadow of Yoga in the Carpathians, the Franco-Italian researcher is now back, delighting her readers with an inspiring, convincing and thick tome. The Psychic Asylum in the Age of Globalization is Jeanne-Framboise Eturdimenti’s third far-reaching and thought-provoking work. On the heels of Foucault’s observations, who asserted that the end of the eighteenth century in France had coincided with the absorption of the body into the expanse of the psyche, Eturdimenti conducts an in-depth study of the emergence of the various types of psychic asylum in our times. Just as the political and the economic asylums are followed, like the night follows the day, by the psychic asylum, the researcher advances the gripping theory that today’s globalism is, in fact, nothing less than a brain — the fourth one.

After the spiraling up of the reptilian brain into the limbic one and, further on, into the neocortex, during the age of anthropocene a new brain — the fourth one — is now creeping up on the evolution ladder, namely the globortex. This type of brain lies outside the human cranium, and incessantly assails it. “It’s obvious that the excesses of the phenomenon loosely called political correctness, by means of which the public domain eviscerates the private one, is only an early token of the large-scale sieges to come,” Eturdimenti heralds from the very beginning (p. 2). That is what the ecologist and holistic theories of Trampadurro, Dawkin and Gretius (2002, 2007, but especially 2012) aim to impart. They all assure us that the intrusion of nature into the three-sided brain is a progressive phenomenon of re-naturalisation of the species, of finding anew the chain links lost due to the descriptions of Darwin & sons (such as visible bacteria, cubic worms, golden batrachians and invertebrate giraffes), and of adamantly closing ranks between humanity and the kingdom of the unworthy animals. “The globortex has been formed in the wake of the flattening of three-sided brain of the post-Christian age” (Tracy Dull, p. 23), which flattening can be systematically traced in pharmacology, bureaucracy and marketing, Hollywood, and, more widely, in the neoliberal economy and “doggedly so” (p. 234), by such neo-mankurters as Stalin, Hitler, a good many others, and Trump. Nowadays the cases of individuals applying for psychic asylum have grown exponentially. If in 2016 some 660 million people were registered as refugees, asylum seekers, or temporarily relocated people due to political or economic reasons, today “the number of psychic asylum seekers has more than doubled,” Eturdimenti asserts (p. 691). This has turned into an alarming phenomenon, no matter how you look at it, we would like to add.

In what directions are moving the psychic asylum seekers? And who are they? For they are not your run-of-the-mill psychotic patients who are at home no matter where fate might cast them, since they are tied to the earth. Nor are they the schizoids who pay psychic rent in two places at the same time only to prove the total irrelevance of physical laws when applied to them. Of the latter, the intellectuals’ subgroup comes to the fore. This segment of the population, however, discontent with everything that surrounds them and in order to overcome their psychic condition, think up a plethora of possible worlds so they could pay rent in none of them, or at least that’s what psychotics assert. Depressive despondents, on the other hand, not feeling at home wherever they lay their heads and, on top of it all, feeling drained of power, have given up psychically emigrating from limbo, while those afflicted by the Munchausen syndrome are in a world of their own anyway, since they care nothing whence and hence, as long as their tall tales seem to carry water.

So, who are the psychic asylum seekers? It is a question pregnant with sense, in the sense that it keeps engendering sense after sense. In short, with “a term just as obsolete as it is fraught with risk,” writes Eturdimenti, “the psychic asylum seekers are the normal folks of yore” (p. 699). Those, it seems, who strive–mirabile dictu–to find “a place called home” both for their human frame and for their psyche, beset as it is by the globortex.

As our readers are no doubt aware, the concept of “normality” had already been ambushed at the end of the 19th century by Sigmund Freud, the father of psychrology. Psychros in Greek means “vainglorious” and “insignificant,” hence psychrology, a term invented by Karl Kraus to tar and feather the Berggasse 19, Vienna, Dr. Freud’s imperialist pseudo-science. The retrocessive Kraus had defined psychoanalysis as a mental disease which conceives of itself as its own cure.

Starting from this premise, in Chapter 3 entitled “The Oedipus Commercial Complex,” Eturdimenti takes under study a few cases of serial asylum seekers who had tried to be featured in the practice of the paired-up confessional. It took Castor Pamfil, one of Freud’s secret patients, five years to break off the roots that had grown under the celebrated couch (“the noise woke up the neighbours out of their well-deserved sleep,” wrote Die Fackel in November 1919) and to take refuge into a Pennsylvania Mennonite community, where his trail was, once more, lost.

Another patient, Dagmar von Freese of Melk, got so entangled into her own symptoms of hysteria, that she remained frozen in a catatonic phase of peaceful resistance (she had studied Gandhi’s teachings) out of which neither the 1938 invasion of the German army nor the 1956 Vienna mayoral elections could return her to what her family stubbornly called reality.

The rebuff of history made the famous historian of religions, Mircea Eliade to cross himself exclusively on the right side of his chest, flying in small, concentric circles, faster and faster, able, however, to break out with the help of Jung, a former apprentice of Freud’s, by dint of the archetricktypes and leather bindings of the encyclopaedia. All these devastating examples go to show that psychoanalysis undoubtedly once did roam the earth. But, in the same breath, that it contributed, like a bona-fide Trojan horse, to the fraudulent insertion of the globortex straight into the “muddy zones of the tripartite brain, called, perversely, ‘the unconscious’” (p. 455), and, in subsidiary, to the doom of innocent normality as we all knew it.

On the other hand, the cases of behavioural asylum seekers (“the deaf fiddlers,” as Grenzerhoff labelled them) are utterly depressing, since none of them, after taking refuge in John Watson’s black box since 1913, have ever resurfaced, although a trained ear could distinguish deep groans (under 10 megahertz) occasioned by the funeral tests and statistics on the other side of the ocean. The asylum seekers who fall under the “Upper” and “Downer” categories have proven to be devoid of gravity and sincerity (“That’s no way of taking refuge,” Eturdimenti priggishly comments on p. 525), while the soma imbibers are unwitting and innocent traitors to their own souls.  The suicidal patients hunt for asylum among their multiple personalities whom they survive, one after another; the obsessive-compulsive seek centripetal-centripetal-centrifugal-centripetal asylum; the maniacs solicit grenades from the German social services; the well-to-do melancholy evade their daily existence by means of the time machine and join the line dance with Plato; minorities dependent on their independence fold down like hair held up in a greasy bun, while majorities vote that they want back to mama. You can’t make head or tail, and you can certainly find neither hide nor hair of it all.

“So, where do we run away from home when under the siege of globortex?” the author asks in her final chapter. Her expected answers are as multiple as they are dubious. Had she limited herself to the answer, “There’s no way out,” her book would have been a lot shorter. As it is, though, in the following chapters, we are faced with series of bastardo-bleeding-heart scenarios, all of which were obviously created under the impulse of pastoral enthusiasm:
* Show me your symptom, and I’ll show you mine (a hard to plough through, yet clear as vodka, chapter);
* The culture of victimisation among the previously young.  Of third-age premature smarts;
* The Stockholm syndrome–where the torturer enters the soul of those tortured wearing a tutu;
* Radio-attractivity among mature female patients. Of the inability of being halved;
* The Stendhal syndrome, followed by the Malevich syndrome (where the sickening abundance of details in the Italian museums is painted over, like, as many nuns’ mirrors, in Sienna white);
* The Khabarovsk experiment: healing depression by means of intensive mining;
* Solaris and elsewhere: house homunculi galore;
* The migration of radicalized peoples. Elements of musical hydrology;
* Bank, nipple, border, knout: extra-oesophagus centres of psycho-exilic attraction;
* Ten kinds of shit: Hiroshima, Chernobyl, Fukushima;
* Let there be evening: time to sleep with myself;
* Exemplary terrorist actions against your mother’s psychoanalyst; and
* I’d rather be a psychotic wreck in my village than a run-of-the-mill neurotic in the city.

Many are the thoughts engendered by this tortured yet exemplary volume, and its attempts at offering (1) conduits for psychic asylum seekers (accompanied by guides’ names and addresses), through the compassionate U.N. legislation; (2) the sweeping under the carpet of diverse cases of galloping normality (about one and a half billion, in Jeanne-Framboise Eturdimenti’s estimation); and (3) the 900 theses about the transformation of the globortex into nature during our century. Due to lack of space we prefer to stop our analysis, not before signalling our readers that this book ought to be forbidden to the digital emigrants and their offspring.

Azilul psihic în era globalizării. Al patrulea creier, de Jeanne-Framboise Eturdimenti

(Editions du deuil, Carcassonne, 2017, 724 pp.; traducere de Anamaria Ştei, editura Sakalaz, Timişoara)

Binecunoscută publicului nostru şi din sesiunile de hipnoterapie în masă ţinute în zonele Gordu şi Mălăieş în deceniul trecut, şi din publicarea volumului Umbra yogăi în Carpaţi, cercetătoarea franco-italiană revine printre noi cu o lucrare inspiratoare, convingătoare şi groasă. Azilul psihic în era globalizării este a treia lucrare de anvergură a Jeannei-Framboise Eturdimenti. Urmînd observaţiile lui Foucault, după care sfîrşitul secolului al XVIII-lea coincisese în Franţa cu resorbirea corpului în psihic, Eturdimenti studiază emergenţa tipurilor de azil psihic din veacul nostru. După cum azilul politic şi cel economic sînt urmate de azilul psihic, teza cercetătoarei este că lumea globală de azi e, de fapt, un creier — al patrulea.

După creierul reptilian, cel limbic şi neocortex, în antropocen a apărut pe scara evoluţiei al patrulea creier, globortexul. Acesta e situat în afara cutiei craniene, pe care o asediază necontenit. „E clar că fenomenul numit corectitudine politică, prin care domeniul public îl eviscerează pe cel privat, e doar un semn timpuriu al marilor asedii ce vor veni”, ameninţă Eturdimenti de la bun început (p. 2). Teoriile ecologiste şi holistice alui lui Trampadurro, Dawkin şi Gretius (2002, 2007, dar mai ales 2012) nu susţin altceva; dimpotrivă, ele ne asigură că intruziunea naturii în creierul tripartit e un fenomen progresiv de renaturalizare a speciei, de regăsire a verigilor pierdute prin descrierile lui Darwin & fiii (cum ar fi bacteriile vizibile, viermii cubici, batracienele aurii sau girafa nevertebrată), şi de strîngere dîrză a legăturilor oamenilor cu regnul animalelor nedemne. „Globortexul s-a format în condiţiile aplatizării creierului tripartit al erei post-creştine” (Tracy Dull, citată la p. 23), aplatizare urmărită sistematic în farmacologie, marketing şi, în genere, în economia neoliberală, şi „cîinos de către” (p. 234) neomancurtienii Stalin, Hitler, mulţi alţii şi Trump. Ei bine, cazurile de indivizi care solicită azil psihic în zilele noastre s-au înmulţit exponenţial. Dacă în 2016 se înregistrau aproximative 660 de milioane de refugiaţi, azilanţi ori locuitori vremelnici ai taberelor de persoane deplasate din cauze politice sau economice, „numărul azilanţilor psihici este cel puţin dublu”, susţine Eturdimenti (p. 691). Un fenomen global, oricum l-ai lua, adăugăm noi.

Încotro o apucă azilanţii psihici? Şi cine sînt ei? Ei nu sînt nici psihoticii, care sînt acasă oriunde s-ar afla, deoarece sînt lipiţi de glie. Nici schizofrenii, care plătesc chirie psihică în două locuri în acelaşi timp, doar pentru a dovedi inaplicabilitatea legilor fizice cînd vine vorba de ei. Dintre aceştia din urmă se ilustrează grupa intelectualilor. Aceştia, totuşi, nemulţumiţi de toate şi pentru a-şi depăşi condiţia psihică, închipuiesc o mulţime de lumi posibile ca să nu plătească chirie în nici una, după cum susţin psihoticii. Depresivii, nefiind niciunde acasă şi fiind şi tare osteniţi, nu încearcă să emigreze psihic din limbo, pe cînd mitomanii sînt deja duşi, deoarece le e indiferent de unde şi încotro, atîta vreme cît le şi îi ţine povestea.

Deci, cine sînt azilanţii psihici? O întrebare grea de sens, în sensul că tot naşte sensuri. Pe scurt, cu „un termen caduc dar riscant”, scrie Eturdimenti, „azilanţii psihici sînt oamenii normali de odinioară” (p. 699). Aceia, adică, ce încearcă — mare pretenţie, nu? — să-şi găsească un ‚acasă’ atît pentru trup, cît şi pentru psihicul lor asediat de globortex.

Cum cititorii noştri ştiu bine, conceptul de ‚normalitate’ fusese ambuscat încă de la sfîrşitul secolului al XIX-lea de către Sigmund Freud, părintele psicrologiei. În greacă ‚psychros’ înseamnă ‚fudul’ şi ‚neînsemnat’, de unde ‚psicrologia’, termen pe care Karl Kraus l-a inventat ca să ia în tărbacă pseudo-ştiinţa imperialistă a doctorului Freud din Berggasse 19. Retrocesivul Kraus definise psihanaliza ca pe o boală mintală al cărei leac crede a fi ea însăşi. Pornind de aici, în capitolul 3, ”Complexul comercial Oedip”, Eturdimenti studiază cîteva cazuri de azilanţi seriali care încercaseră să compară în exerciţiile de spovedanie-perechi. Castor Pamfil, unul din pacienţii secreţi ai lui Freud, după cinci ani de analiză cu maestrul şi-a rupt rădăcinile care îi crescuseră pe sub deja celebra canapea („zgomotul i-a sculat pe vecini din binemeritatul lor somn”, scria Die Fackel din Viena pe 18 octombrie, 1919) şi s-a refugiat într-o comunitate menonită din Pennsylvania, unde i s-a pierdut iarăşi urma. O pacientă, Dagmar von Freese din Melk, s-a încolăcit în jurul propriilor simptome isterice pînă a îngheţat într-o stare catatonică de rezistenţă paşnică (îl citise pe Gandhi), din care nici invazia armatelor germane din 1938, nici alegerile de primar din 1956 nu au putut-o trezi la ceea ce familia ei numea realitate. Refuzul istoriei l-a făcut pe un cunoscut istoric al religiilor, Mircea Eliade, să se închine la sine pe partea dreaptă, zburînd în mici cercuri concentrice din ce în ce mai iuţi, din care ieşea adesea, totuşi, cu ajutorul lui Jung, un fost elev al lui Freud, prin arhetertipurile şi cheutorile enciclopediei. Aceste exemple pilduitoare ne arată că psihanaliza a fost. Dar şi că a contribuit, ca un cal troian, la intrarea globortexului direct în „zonele mîloase ale creierului tripartit, numit, pervers, ‚inconştient’” (p. 455).

Pe de altă parte, cazurile de azilanţi behaviorişti („vioriştii surzi”, cum îi numeşte Grenzerhoff) sînt deprimante, deoarece toţi aceştia, fugind în gaura neagră a lui John Watson, nu au mai ieşit din 1913, deşi urechea antrenată le poate auzi gemetele adînci (sub 10 mega hertzi) cu ocazia testelor şi a altor exerciţii statistice funerare de peste ocean. Azilanţii de tip ‚Upper’ şi ‚Downer’ sînt consideraţi neserioşi şi lipsiţi de onestitate („nu aşa fugim în normalitate”, scrie, pedant, Eturdimenti, la pagina 525), în timp ce ingurgitatorii de soma sînt văzuţi ca trădători inocenţi ai propriului suflet.

„Deci, unde fugim acasă sub asediul globortexului?”, se întreabă autoarea în capitolul final. Răspunsurile sale sînt, pe cît de multiple, pe atît de dubioase. Dacă ar fi răspuns „nu avem ieşire”, cartea i-ar fi ieşit mai scurtă. Aşa, însă, ni se prezintă o serie de scenarii ilegitimo-duioase, toate creeate sub imperiul unui entuziasm pastoral, în următoarele capitole:

Cultura victimizării la foştii tineri. Precocitatea la vîrsta a treia;
Sindromul Stockholm: cînd torţionarul intră în sufletul torţionatului în pantofi de bal;
Radioatractivitatea la pacientele mature. Despre neputinţa înjumătăţirii;
Arată-mi simptomul tău şi ţi-l arăt şi eu pe-al meu (un capitol greoi, dar limpede);
Sindromul Stendhal, urmat de sindromul Malevich (în care abundenţa ucigaşă de detalii din muzeele italiene este vopsită, ca oglinzile măicuţelor, în alb de Siena);
Experimentul Habarovsk: vindecarea depresiei prin minerit;
Mişcările de populaţie fanatizată. Elemente de hidrologie muzicală;
Şi a fost seară: mă culc cu mine;
Acţiuni teroriste-model împotriva psihanalistului mamei
Decît la oraş nevrotic, mai bine-n satul meu psihotic.

Ar fi multe de spus despre acest op căznit şi exemplar, despre încercările sale de a oferi (1) căi de orientare (şi nume şi adrese de călăuze) azilanţilor psihici, prin legislaţia blîndă a Naţiunilor Unite; (2) acoperirea diverselor cazuri de normalitate galopantă (circa un miliard şi jumătate, după estimările Jeannei-Framboise Eturdimenti); şi (3) cele 900 de teze despre transformarea globortexului în natură în secolul nostru. Din lipsă de spaţiu, preferăm să ne oprim, nu înainte de a-i semnala cititorului că această carte ar trebui interzisă emigranţilor digitali şi odraslelor lor.

Cara Fatimeh Simigú (Università delle Aque, Pisa)



the too late came that spring too early
and now the circleful has closed

so I got scared – not me, but body
soul, spirit, art and lust, again,
of love in falling down to, like a bat
in light too broad to paint or pain

who’s laid, you asked –
all dressed in jumpy
white as orange on stage
you, skinny girl from th’other jungle –
when all are laid to rest?

and beauty was what wasn’t
until it was no more
resting on garments down the psychlotrone –
admitting no outside bone


prea tîrziu a venit prea devreme ist mai
cum cercul cercurilor s-a închis

m-am temut; nu eu, trupul,
sufletul, duhul, arta, tînjirea, iar
să-n dragoste nu cad, ca liliacul
în lumina prea vastă

cine-i iubit pînă la os? – ai întrebat
de sus aprinsă în portjartierul
alb cît portocaliul pe scenă,
tu, fată slăbuţă din jungla de colo –
cînd toţi sînt la reveneală-n răcoare?

frumuseţea era ceea ce nu era
pînă cînd n-a mai fost
prelinsă din linţolii pe jos –
ca să mai lase de afară vreun os

Squatter on the Map

Squatter on the Map

nature disowns nobody
and this is who I was
walking over the pineapple
frying in the square pan
through the woolly
quaffs of mass destruction culture
landing mascara on your knees

the survivacious were treading along
a step ahead limping with joy among the disasters
that ran along our train tracks
but my years’ tears were mixing with your day’s joys
though “we” is as suspect as a beggar’s broken femur
though you were standing tall
over this squatter on the map
and read my scars
added another
god took
an interest in me

would you let me in? I asked
some other time, she said

Ciucit pe-atlas

Natura nu dezmoşteneşte pe nimeni
şi chiar ăsta eram eu
păşind peste ananaşii
ce sfîrîiau în tigaie
prin lînoasele
beţiveli ale culturii distrugerii-n masă
învelindu-ţi genunchii-n machiaj

supraviţuitori vioi călcau pe drumul lung
cu un pas înainte şchiopătînd voios printre dezastrele
ce se scurgeau de-a lungul şinelor noastre ferate
dar lacrimile anilor mi se-amestecau cu bucuriile zilei tale
deşi „noi” e la fel de suspect ca femurul cerşetorului, rupt
deşi tu stăteai dreaptă, imensă
deasupra celui ciucit pe atlas
şi mi-ai citit cicatricele
ai adăugat încă una
pe dumnezeu
părui că-l preocup

mă laşi să intru? am întrebat
poate-altădată, spuse ea

Călin-Andrei Mihăilescu, born 1956 in Bucharest (although not known to have participated in the student protests of that year against the Russian “soviet” empire), is a multi-lingual writer and Professor of Comparative Literature, Critical Theory, and Spanish at the University of Western Ontario in London, Canada. He has been the Editor-in-Chief of Literary Research/Recherche littéraire, the journal of the International Comparative Literature Association, and the Director of the Centre for the Study of Theory & Criticism at his university. In addition to his academic writings spanning several disciplines, he has published prose and poetry, children stories and a television series—Ecran ’n ecran (A Screen within a Screen) initially produced by the Romanian Cultural Institute – New York in 2007—as well as texts which simply defy pigeonholing.

Apart from a wide range of Romanian monographs, Călin Mihăilescu has published a large number of shorter texts in English and French, Romanian and Spanish, many dealing with such writers and intellectuals as Walter Benjamin, J.L. Borges, E.M. Cioran, Gilles Deleuze, Carlos Fuentes, John le Carré, Thomas Mann, García Márquez amongst many others. He has also edited or co-edited several volumes, including Fiction Updated: Theories of Fictionality, Narratology, and Poetics (Toronto: University of Toronto Press, 1996) and This Craft of Verse: The Charles Eliot Norton Lectures 1967-1968, by Jorge Luis Borges (Cambridge, MA: Harvard University Press, 2000). In his accompanying essay upon the latter, “Of This and That Versatile Craft,” Călin Mihăilescu wastes no time pinpointing Borges’ more subversive aperçus such as “meaning in poetry is a fetish, and that powerful metaphors unsettle hermeneutic frameworks rather than enhancing meaning” (2000, 146). Indeed, his interview with Nina Cassian, “Why Poetry?” (Matching Words 2: Methaphor) makes for relevant viewing here, accessible at: More recently, he has edited “Literary Theory and the Sciences,” a thematic issue of Neohelicon, vol. 41, no. 2, December 2014 as well as co-edited Policing Literary Theory (Leiden & Boston: Brill Rodopi, 2018), contributing a chapter to it on “‘reading in the crossfire,’ a characteristic of modern cultures of suspicion” (2018, 44).

All pieces published in this Issue with the permission of Călin-Andrei Mihăilescu are self-translated with the exception of the English version of “The Psychic Asylum…” by Cristian Săileanu. The editor has deliberately refrained from appending any explanatory notes.